ARTICOLE

De ce suntem atrași de unele persoane și nu de altete.
Există mai multe teorii cu privire la criteriile după care ne alegem partenerii.

Se vorbește foarte mult despre criteriul fizic, evident, o persoană poate fi sau nu atractivă din punct de vedere fizic pentru cineva.
Și aceste criterii sunt cumva greu modificabile, ele sunt subiective dar totodată sunt resimțite ca fiind naturale. O persoană ne este atractivă sau nu.
Criteriile de frumusețe, de atractivitate fizică au la bază și unele standarde destul de larg răspândite și acceptate dpdv social, însă studiile de estetică spun că ceea ce rămâne atractiv la fiecare dintre noi sunt IMPERFECȚIUNILE, acele deviații de la standardele de frumusețe care țin de unicitate (o strungăreță a dinților, nuanța culoarii ochilor, o alunță, pistrui etc.) și care sunt interesante și atractive în dinamica noastră de cuplu (felul în care ne mișcăm, vorbim sau integrăm cu personalitatea și comportamentul nostru felul în care arătăm) toate împreună ne fac să fim atractivi pentru anumite numai anumite persoane.

Însă, dincolo de această atractivitate fizică, celălalt nivel, după cum spun mai multe teorii de genul Teoria IMAGO cu privire la terapia cuplului (se concentrează pe vindecarea în paralel a traumelor partenerilor) sau psihoterapia SCHEMELOR (schemele, modurile și nevoile, pe de-o parte și re-parenting-ul limitat și confruntarea empatică pe de alta) care spun în esență că ceea ce ne conectează și ne face să ne conectăm cu celălalt ține de rănile, durerile, de problemele nerezolvate cu care venim din istoria noastră personală.

Astfel se explică de ce 2 persoane care au avut traume asemănătoare sunt împreună. Ideea de bază este că noi, cu toții, venim cu niște nevoi neîmplinite, cu vulnerabilități, cu traume mai mici sau mai mari și că, după cum spune Terapia IMAGO, ne întâlnim în cuplu ca să ne vindecăm unul pe celălalt.
Adică vom căuta în continuu în celălalt posibilitatea de a mă întregi, de a mă vindeca, de a-mi repara răni care m-au durut foarte tare. Și asta înseamnă că voi căuta în celălalt acea persoană care să-mi îndeplinească cumva aceste nevoi.

Problema majoră este că noi avem niște pattern-uri (tipare) de relaționare și de dragoste pe care le-am învățat în copilărie. Tipare comportamentale care ne sunt familiare, foarte cunoscute, cu care ne-am trezit în lume cu ele și așa am învățat noi că se iubește sau că așa se relaționează, că acesta este modul corect să te comporți într-o relație de cuplu. Ori, aceste pattern-uri pe care le învățăm primordial de la părinții noștri, ajungem să le redescoperim în ceilalți și ajungem să ne conectăm într-o măsură covârșitor de mare cu aceia care corespund acestor tipare ale noastre, care ne sunt familiare.
Interesant este că, chiar și atunci când am detestat tiparul pe care l-am găsit la unul dintre părintele nostru, cu alte cuvinte, principala persoană de atașament și care, pe de altă parte, ne-a și produs cele mai multe răni, dezamăgiri și ne-a lăsat cu cele mai multe neîmpliniri, în mod involuntar. Asta că, de cele mai multe ori în viață, părinții și-au dorit să ne ofere tot ce era mai bine și tot ce au înțeles mai bine. Dar la rândul lor, și ei au venit din istoria personală cu fel și fel de carențe de ordin emoțional, cu propriile vulnerabilitări și răni.

Și drept urmare, în inconștient, noi alegem în partenerii noștri acele tipare care ne sunt familiare și de aceea, de exemplu: un tânăr care a crescut cu părinți distanți, evitanți, reci va fi atras de acele fete, posibile partenere care sunt la fel de distante, greu de cucerit, interesante de altfel, care reproduc în mare măsură tiparul de atașament și de iubire cu care este obișnuit. Însă își va dori de la aceste partenere să-i ofere căldura și afecțiunea pe care nu a avut-o și pe care și-a dorit-o în copilărie și iată astfel, cum se nasc probleme și tensiunile în cuplu.

Întelegem că ar trebui să ne descoperim, să lucrăm cu noi și să facem pasul acesta de a ne vindeca aceste răni. Ceea ce nu ne este foarte confortabil pentru că, de cele mai multe ori, nu recunoaștem că am avea astfel de răni, de probleme care ne macină, ne erodează și ne afectează viața romantică, decât dacă familia din care provenim a fost sau încă este complet disfuncțională (spre exemplu: acele fete care se căsătoresc cu parteneri alcoolici sau violenți pentru că figura paternă din familia lor asta făcea și lor acest pattern le este cel mai cunoscut).
Violența domestică, abuzul (fie el fizic, verbal, adicții etc) se transmit cultural, transgenerațional, este tiparul cel mai familiar pentru copii și dpret urmare, din familiile abuzive, copii fie devin victime asumate inconștient, fie devin abuzatori la rândul lor.

SOLUȚIA
Spuneam că, în contextul acesta, o persoană care este educată, formată va apela la psihoterapie, va face demersuri pentru videcarea de care are nevoie pentru a nu se implica într-o relație abuzivă.
Însă, în general, spunem că nu avem probleme și urmăm exact aceast traseu disfuncțional și descoperim după puțin timp împreună, când tot entuziasmul acela inițial s-a mai domolit, când am trăit și totodată am epuizat perioada de îndrăgostire, că sunt o mulțime de lucruri care ne deranjează la partenerul de viață (de exemplu: de la simplul fapt că nu avem dreptul să ne spunem părerea sau că părerea nostră nu contează, mergând până la ideea că suntem proprietatea lui sau a ei, violența domestică consumul de substanțe etc.) sau că sunt unele lucruri care ne rănesc și ne plac.
Astfel, intrăm într-o etapă pe care psihoterapeuții o numesc LUPTA PENTRU PUTERE ÎN CUPLU cea în care hotărâm și luptăm pentru cine are prioritate, cine decide anumite lucruri, cum se vor desfășura interacțiunile dintre noi.
Iar această etapă este una foarte dificilă, în care multe cupluri se despart, fie că este vorba de o relație în care s-a mers până la căsătorie, fie că este vorba despre o relație de cuplu care a durat o anumită perioadă de timp. În această etapă ne spunem nouă că „deschidem ochii” și dintr-odată, iată persoana aceasta pe care eu o credeam că „are luna la picioare și stelele în mâini”, este de fapt o persoană care m-a înșelat, care a purtat măști, care nu se dezlipea de „fusta mamei” etc.
În realitate însă, pe măsură ce ne cunoaștem unul pe celălalt și ne descoperim în vulnerabilitățile noastre, tocmai pentru că ne-am ales unul pe celălalt deseori după niște criterii inconștiente care ne produc tipare de relație care ne-au rănit, intrăm în defensivă și ne simțim atacați, răniți iarăși și drept urmare la un moment dat putem să ne aflăm în cuplu doar în poziția în care ne apărăm unul de celălalt și mecanismele noastre defensive sunt deseori îndreptate către al răni pe celălalt pentru a nu fi eu rănit.

Așadar, în această etapă ajută enorm să conștientizăm care ne sunt rănile proprii și care sunt ale partenerului.
Și astfel reușim:
– să eficientizăm care sunt acele pattern-uri disfuncționale de relaționale pe care le-am purtat cu noi,
– să ne cunoaștem foarte bine nevoile,
– să recunoaștem că unul din procesele esențiale de descoperit în cuplu este acela al proiecției, adică, fiecare dintre noi vedem în celălalt ceea ce știm că este în dreptul nostru, că ne aparține, că ne este cunoscut. Și nu reacționăm față de partener, ci față de proiecția noastră asupra partenerului (ceea ce ne imaginăm noi că partenerul spune, face, gândește ceea ce ne este nouă deja familiar).

Nu sunt rare situațiile în care un partener de viață reacționează conform unui tipar legat de o amintire a unui eveniment din trecut, din propria copilărie față de partenerul din prezent și celuilalt i se pare că toată reacția este exagerată, că nu înțelege de unde vine, ce s-a întâmplat, de ce a reacționat așa.
Este necesar să înțelegem că toate acestea vin din percepția pe care tu o ai asupra evenimentului pe care l-ai trăit cu o intensitate mare și astfel, îl plasezi în dreptul celulalt.

De exemplu: O persoană care a crescut cu un părinte foarte critic, că nimic nu e sficient de bun, că trebuie să mă străduiesc foarte mult ca să merit să fiu iubit, acceptat, apreciat și că oricât m-aș strădui va mai fi ceva în plus de făcut pentru a-i merita validarea, o astfel de persoană va reacționa foarte rapid și foarte puternic la cea mai mică critică a partenerului de cuplu, iar partenerul de viață, care posibil să fi crescut într-o familie mult mai degajată va fi surprins pentru că i se va părea foarte natural să își exprime un feedback negativ pe o situație care nu are nicio miză (de exemplu: modul în care sunt așezate vasele, lejeria pe pat etc.) iar pentru partenerul inițial este o problemă „de viață și de moarte”, face mare caz din acest aspect.

Pentru el este esențial, deoarece îi transmite un mesaj care nu vine de la partenerul relaxat ci vine dintr-un istoric al său (de genul: „că nu ai făcut nimic bun”, „nu este suficient de bine ca să fii mulțumit”, „nu te pricepi să faci nimic bine”, „nu ești valoros”, „nu meriți”). Și drept urmare, reacționează foarte vehement față de aceste mesaje, care sunt proiecțiile lui asupra aceea ce s-a intâmplat și nu asta a fost intenția reală a partenerului.


CONCLUZIA

În concluzie, iată ce complicate sunt lucrurile care aparent sunt niște simple experiențe de viață într-un cuplu și pe care deseori le și trecem sub eticheta unor stereotipuri de gen (spre exemplu: „femeia asta este isterică, așa sunt femeile mai sensibile”, „bărbatul ăsta este neimplicat, așa sunt bărbații, mai neinplicați și absenți din viața de cuplu”). În realitate însă, și evitarea ca și reacțiile emoționale defensive sunt mecanisme defensive prin care încercăm să apărăm ceva vulnerabil din ființa noastră.

Soluția ieșirii dintr-o situație tensionată o reprezintă direcția conștientizării propriei istorii de viață. Este momentul acela în care descoperi că lucrurile care te dor au mai mult legătură cu tine și istoria ta personală decât au de aface cu partenerul de viață.

Nu că partenerul de viață este absent și nu are niciun aport, ci doar că el este factorul declanșator pentru o serie de gânduri și emoții care au mai mult legătură cu ceea ce ai trăit deja în copilăria timpurie în familia de bază